La rascruce de GANDURI

Cu siguranta ca, In dimineata zilei de 13 decembrie 1848, lui Phineas Gage nu i-a trecut prin cap cat de importanta se va dovedi pentru el respectiva zi, iar asta din cel putin doua motive: a supravietuit unui accident de munca bizar si a intrat in analele neuropsihologiei moderne ca primul caz de personalitate radical modificata in urma unei traume cerebrale. Ce-i drept, si pentru doctorul Harlow trebuie sa fi fost destul de straniu sa-l auda pe tanarul in varsta de 25 de ani, cu craniul strapuns de o bara de fier, cerandu-i ajutorul.

Gage, seful unei echipe de muncitori insarcinata cu excavatiile in vederea construirii unei noi cai ferate in Vermont, era considerat de catre superiorii sai un om destoinic si dintr-o bucata, „inzestrat cu mult caracter, echilibrat in apucaturi, politicos cu toata lumea“. In ziua fatidica, pregatindu-se sa detoneze o roca, Gage avusese neinspirata idee de a se folosi de o bara de fier, provocand o deflagratie in urma careia tepusa de peste un metru lungime si cu diametrul de 9 cm s-a transformat in proiectil si i-a strabatut craniul, de sub ochiul stang pana la tampla.
 
In anul 1848, neurologia se afla de-abia la inceput de drum. Doctorul Harlow a extras bara de fier din capul lui Gage si l-a tratat pe pacient cum a stiut mai bine. In vreme ce rudele se pregateau de inmormantare, bolnavul s-a restabilit complet din punct de vedere fizic, dar ceva nu mai era la fel: pur si simplu, spuneau prietenii si cunostintele, Gage nu mai era Gage, ci, dupa cum scria ulterior insusi medicul John Harlow, un alt om, „bizar, insolent, capabil de cele mai grosolane blasfemii, lipsit de respect fata de tovarasii de munca, intolerant, cateodata incapatanat, capricios si oscilant. Un copil dupa manifestarile si capacitatile lui intelectuale, dar cu pasiunile brutale ale unui adult viguros.“ 

• O substanță din strugurii roșii ar putea preveni cancerul
• De ce nu este bine să-ți faci patul imediat după ce te-ai trezit dimineața?

De faptul ca mecanismele fundamentale ale limbajului si ale competentelor motorii sunt situate in regiuni cerebrale determinate, neurologii s-au convins de-abia in cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, dar inca nu indrazneau sa afirme ca si convingerilor & comportamentelor morale le-ar putea corespunde regiuni cerebrale clar localizate. Simptomele lui Gage aveau astfel sa reprezinte intocmai confirmarea acestei corespondente. In esenta, fierul i-a executat tanarului o lobotomie frontala in toata regula, dar natura exacta a leziunii face obiectul controverselor si la ora actuala. Asta pentru ca daunele au putut fi deduse doar din traseul fierului prin teasta lui Gage, insa avand in vedere ca circumferinta ranii in osul frontal s-a dovedit a fi mult mai mare decat diametrul maxim al fierului, traiectoria urmata de acesta a fost dificil de determinat cu precizie.
 
In 1994, cu ajutorul unor tehnici de imagistica cerebrala, Hannah si Antonio Damasio de la Universitatea din Iowa au reconstruit craniul lui Gage si traseul tepei, ajungand la concluzia ca leziunile respective, desi au lasat neatinsa aria dorsolaterala, au implicat regiunile ventromediane ale ambilor lobi frontali. In schimb, potrivit unor sofisticate reconstructii tridimensionale realizate in acelasi an de o echipa de cercetatori ai Departamentului de Radiologie din cadrul Birgham and Women’s Hospital si Harvard Medical School din Boston, Massachussetts, din care faceau parte si doi romani – Peter Ratiu si Ion Florin Talos –, stricaciunile s-ar fi limitat la emisfera stanga a creierului lui Gage. Oricum ar fi fost, se stie de-acum ca leziunile in zona lobilor frontali produc o gama insolita de schimbari emotive, cognitive si motorii. Cortexul frontal si lobii parietali sunt responsabili cu actiunile de planificare si autocontrol, astfel incat persoanele cu leziuni in aceasta zona manifesta dezinteres pentru trecut si viitor, incapacitate de a duce la bun sfarsit actiuni ce necesita atentie sustinuta si, in general, desi coeficientul de inteligenta pare nealterat, ei dau complet uitarii  conventiile sociale, afisand un comportament impulsiv, in care predomina o stare de fanfaronada, si uneori un comportament sexual dezinhibat.
Labirintul variabilelor
„In descrierea mintii umane, punctele obscure vor disparea daca vom substitui limbajul psihologiei cu cel al fiziologiei sau al chimiei“, spunea Sigmund Freud in 1920. In lucrarea cu titlul Un proiect pentru o psihologie stiintifica, el a anticipat faptul ca mecanismele cognitive ale fenomenelor mentale pot fi explicate doar prin intermediul unor riguroase studii ale compartimentelor creierului. Miliarde de neuroni constituie cortexul cerebral si milioane de miliarde de sinapse coreleaza intre ele celulele nervoase. Complexitatea anatomica a acestor structuri depaseste capacitatea noastra de reprezentare.

Creierul, cu a sa imensa complexitate si variabilitate, determina specificitatea disfunctiilor sale: psihopatologia. O aspiratie a specialistilor in psihologia personalitatii a fost dintotdeauna aceea de a uni cercetarea asupra patologiei cu cea asupra normalitatii. Intr-un fel, spun unele voci, orice teorie psihopatologica este o teorie a personalitatii si viceversa. Teoria are rolul de a descrie si de a diagnostica, terapia reprezinta modelul interventiei.  Si la ora actuala, cercetarea cauzelor care stau la temelia bolilor psihice este inca ingreunata de faptul ca variabilele aflate in joc sunt infinite. Printre acestea, factorii ereditari par a juca un rol fundamental, iar factorii de mediu fizici si culturali ar influenta „exprimarea“ diferita a fenomenului bolii psihice.
 
In prezent, faptul ca la baza dezvoltarii oricarei personalitati sta un potential genetic trebuie admis prin forta lucrurilor. Dar, in pofida descifrarii genomului uman, ajunsa de-acum la final, nu exista nici o posibilitate ca el sa dezvaluie in intregime, pe termen mediu sau lung, sofisticatele resorturi ale personalitatii umane. Nu exista o gena care te face sa fii extravertit si una introvertit, ci miliarde de gene care, in ansamblul si in interactiunea lor, determina o orientare sau alta si toate posibilele si indefinitele combinatii dintre ele. E drept ca genele care regleaza metabolismul dopaminei pot influenta respectul de sine, entuziasmul si vitalitatea de care dam dovada, dar asta nu inseamna ca trebuie sa existe o gena a optimismului, una a anxietatii, alta a agresivitatii, a depresiei sau a schizofreniei.

Spre deosebire de unele maladii ereditare, precum fibroza cistica – expresie a unei singure gene „defecte“ –, predispozitia catre bolile psihice, ca de altfel si cea catre bolile cardiovasculare, catre diabet sau cancer sunt rezultatul actiunii concertate a mai multor gene.  Asadar, genele furnizeaza structura prestabilita de circuite nervoase fundamentale pentru supravietuire, dar cele care contribuie la marea variabilitate si individualitate a creierului sunt interactiunile cu mediul, fizic si  social – prin aceea ca permit dezvoltarea de caracteristici morfologice mai sofisticate si de dimensiuni functionale specifice. Totodata, desi genele sunt depozitarele unei parti din variabilitatea individuala la nivel molecular (vezi polimorfismele) si deci din variabilitatea comportamentelor noastre, acelasi genom nu exprima toata structura creierului.
 
Studiul interactiunilor dintre mediu si ADN, prin factorii de transcriere, constituie astazi un sector de cercetare crucial in vederea intelegerii expresiei fenotipice a psihopatologiei codificate in cromozomi. De altfel, din aceste studii vine si confirmarea ca nici o fiinta vie nu poate fi „scoasa din context“, analizata separat de lumea in care traieste – cu atat mai putin fiinta umana, cu tot cu bolile ei. E drept ca mediul nu actioneaza asupra unei entitati abstracte, mintea, psihicul, ci asupra unor structuri moleculare identificabile si delegate sa extraga din imensa biblioteca a ADN-ului informatiile care ne ghideaza comportamentul.
Creierul anarhic
Gerald M. Edelman, seful Departamentului de Neurobiologie din cadrul Scripps Research Institute din La Jolla, California, este fericitul posesor al unui Premiu Nobel pentru medicina, obtinut in 1972 pentru studiile sale asupra anticorpilor. Tot Edelman e si autorul unei controversate Teorii a Selectiei Grupurilor Neuronale (TSGN), care extinde la formarea creierului – si deci a psihicului uman – explicatia pe care Darwin a aplicat-o evolutiei speciilor. In opinia unora, faptul ca un specialist in imunologie a elaborat o teorie neurologica nu este chiar atat de surprinzator, tinand cont de afinitatile dintre sistemul imunitar si cel neuronal.

Si apoi, se spune ca orice biolog cu adevarat ambitios ajunge, mai devreme sau mai tarziu, sa-si masoare fortele cu stiintele neurologice. Teoria lui Edelman este una in mod radical individualista: fiecare creier este diferit de celelalte, nu exista doua inteligente umane identice, dupa cum nu exista nici doua fiinte umane „leite“ din punct de vedere genetic, cu exceptia gemenilor identici (dar chiar si aceste „clone naturale“ dezvolta creiere diferite inca din burta mamei); si dupa cum in natura se „inventeaza“ specii cu totul noi si imprevizibile, tot asa si in universul neuronal s-ar putea crea categorii si moduri de gandire noi si imprevizibile.
 
Abordarea laureatului Nobel le place acelora (de exemplu psihanalistilor) care privilegiaza istoria individuala in dauna predeterminarii genetice: noi nu suntem determinati de gene, suntem mai curand produsul istoriei noastre, spun ei; creierul nostru nu este manifestarea fenotipica a genomului nostru, ci produsul vesnic perfectibil al evolutiei, care-si vede de treaba nestingherita pe parcursul vietii fiecaruia. Dezvoltarea psihicului nostru este asadar imprevizibila, in masura in care din „unitate“ creierul devine „o populatie“, fiind supus, in consecinta, tuturor transformarilor la care sunt supuse populatiile animale si vegetale. De asemenea, mai cred discipolii lui Edelman, creierul nostru este lipsit de o zona executiva centrala, un fel de birou de comanda sau o instanta superrationala de convergenta a activitatilor tuturor celorlalte zone; fiecare dintre noi este doar o interactiune mai mult sau mai putin reusita intre parti.

Este insa destul de frustrant sa accepti selectionismul: asta implica ideea ca fiecare ia ceea ce poate si ceea ce vrea din informatiile pe care le primeste. Atat teoriile genetice, cat si cele ale cognitivitatii, insinueaza selectionistii, nu fac decat sa perpetueze modul teologic de a gandi, ideea unei „lucrari“ preexistente speciilor, in mod minunat adaptate la lumea externa. In opinia lor, singura noutate este ca in trecut aceasta „lucrare“ era socotita opera lui Dumnezeu, in timp ce astazi e considerata opera genelor. Dar daca nu exista nici Dumnezeu si nici vreo gena care sa ne determine? Daca fiecare dintre noi este produsul a ceea ce a stiut sa faca din ceea ce numim intamplare si a ceea ce intamplarea a stiut sa faca din el? Intamplarea este cea dintai divinitate a noii biologii.
La rascruce de vanturi
Este imposibil de gasit o definitie „oficiala“ a termenului de personalitate in masura sa satisfaca pe toata lumea; fara doar si poate, in acest domeniu intra in joc arbitrarul. In diferitele definitii ale termenului elaborate de psihologi de-a lungul timpului, caracteristicile luate cel mai adesea in considerare si supuse evaluarii au fost trasaturile fizice si temperamentul (raspunsul psihic natural la „zestrea“ organica ereditara ce exprima impulsuri, tendinte instinctive, dispozitii, necesitati, stari afective), inteligenta, dispozitiile motivationale, comportamentele sociale (autoritarismul, despotismul, spiritul gregar etc.), interesele si valorile, dar si trasaturile expresive si de stil si eventualele tendinte patologice. Impartirea clasica in sanguini, flegmatici, colerici si melancolici a fost introdusa inca din Antichitate, de catre medicul grec Galen, care a plecat de la teoria „umorilor“ responsabile de diferente emotive observabile.

In 1925, E. Kretschmer a stabilit o legatura intre indicii morfologici ai corpului uman (fenotipul) si anumite caracteristici ale personalitatii valabile atat in cazul indivizilor normali, cat si al celor psihotici, cu diferente doar de ordin cantitativ. Cea mai cunoscuta tipologie este insa cea descrisa de C.G. Jung in 1923: luand drept criteriu directia in care se manifesta efectele libidoului sau energia psihica, el a propus distinctia dintre tipul de personalitate introvertit si cel extravertit.
 
In prezent, psihologia moderna a personalitatii reprezinta un domeniu autonom si independent de elaborare teoretica si de cercetare. Ea se gaseste insa la rascrucea a cel putin patru arii principale de cercetare: psihologia generala, psihologia sociala, psihometria (assessment) si psihologia dinamica. Si nici una dintre ele nu poate fi ignorata. Dintr-o perspectiva istorica, inainte de a fi incorporata, la finele secolului al XIX-lea, in „noua psihologie“ stiintifica, psihologia personalitatii a fost in special obiectul de interes al filosofilor, cu toate ca intr-o forma mai mult „impresionista“ decat sistematica. Tema „personei“, plecand de la „inventarea“ ei, despre care se spune ca ar fi avut loc in perioada Renasterii, a fost dintotdeauna unul dintre punctele-forte ale analizei filosofice si teologice.

In ultima instanta, studiul stiintific al personalitatii, ca paradigma de investigatie, si-a cucerit identitatea autonoma pe fondul cercetarii psihologice in ansamblul ei de-abia incepand din anii ’30. Testele fondatoare ale materiei, din punctul de vedere al unei sistematizari stiintifice, au fost identificate in doua manuale, publicate ambele in 1937 – unul semnat de Gordon W. Allport, iar celalalt de R. Stagner.

Foto: Photoland, Guliver